Dreptul părinților de a alege

Am învățat la o școală de cartier aflată astăzi în a doua jumătate a clasamentului instituțiilor de învățământ din București. Nici pe vremea lui Ceaușescu nu era cine știe ce în privința rezultatelor la învățătură și ca să ajung acolo aveam de parcurs, din fața casei, 950 de metri. Habar nu aveam pe atunci care e distanța exactă, calculată acum de Google Maps, știu doar că aveam de trecut printr-o piață unde-și făceau veacul fel de fel de șuți, boschetari și pierde vară, pe lângă tomberoane cu lături unde patrulau maidanezii, pe o potecă printre blocuri, lată cât să încapă pe ea doi copii, umăr la umăr, unde diminețile te încolțeau câinii vagabonzi. Nu am mers acolo pentru că asta și-ar fi dorit părinții mei, ci pentru că locuiam în circumscripția acelei școli, după cum ne-a spus chiar directoarea ei, care a venit la noi la ușă să mă „recruteze” după ce am împlinit șase ani. La 800 de metri de casa noastră era o altă școală, mai bună și parcă mai prietenoasă, amplasată într-o zonă mai curată, cu mai puțini câini fără stăpân.

M-am mutat din acel cartier, iar astăzi, de la fereastra apartamentului meu văd curtea unei școli. Adresa la care locuim nu aparține însă de această instituție de învățământ, ci de o alta, până la care e ceva de mers. Aproape de ea se găsește încă o școală, considerată „de top”. În mijlocul dezbaterilor despre părinții care își cumpără vize de flotant pentru a-și înscrie copilul la instituția de învățământ dorită, trebuie amintit și felul straniu în care au fost desenate circumscripțiile școlare. De pildă, dacă aș vrea să-mi înscriu copilul la școala de vizavi ar trebui să apelez fie la un subterfugiu, fie la bunăvoința directoarei. Dacă bat drumul până la cealaltă, nu pot să nu mă gândesc cât de apropiată este aceasta de școala pe care cifrele seci o arată ca fiind mai bună.

În fața unei asemenea situații, te trezești, vrând, nevrând, ca părinte, că regreți că nu stai câteva blocuri mai încolo, la o adresă căreia i se cuvine școala care ți se pare mai performantă, și să te înfurii pe criteriile care îl împiedică pe copilul tău să aibă șansele de care crezi că ar trebui să beneficieze. Ciudățeniile din felul în care au fost arondate unele dintre adrese școlilor, faptul că partea cu numere pare aparține unei unități de învățământ, iar cea cu numerele impare alteia, poziționată te miri unde, îți cresc neîncrederea într-un sistem, care de puține ori ți-a dat motive să te simți liniștit. Și atunci nu trebuie să ne mirăm că unii fac tot ce pot ca să îl ocolească.

Ce te faci, dacă intri într-o zi în școala de care aparții și vezi cum elevii nesupravegheați se bat pe culoare, la baie este mizerie, iar ceilalți părinți îți spun că la ore e jale? Ce te faci dacă ți se pare că nivelul de siguranță al instituției de învățământ nu este cel pe care ți-l dorești sau dacă pe drumul până acolo se află pericole și tentații care ți se par de neacceptat? Încerci să găsești alte soluții, fie că ele se află la sute de metri sau la kilometri buni de casă și firesc ar fi să ai dreptul de a alege. Așa cum ai dreptul de a alege la ce cabinet să te duci atunci când ești bolnav și nimeni nu te obligă să apelezi la un medic de familie aflat lângă scara blocului, dacă tu nu ai încredere în el. Așa cum, cu excepția unei situații în care e nevoie de intervenția serviciului de ambulanță, nimeni nu te forțează să te duci cu copilul care și-a rupt mâna la spitalul Grigore Alexandrescu, dacă tu vrei să fie tratat de un doctor de la Marie Curie.

Nu vorbesc aici despre părinții care își tratează copiii ca pe niște cai de curse, despre cei care le pretind celor mici performanțe la școli de fițe pentru a-și simți gâdilat orgoliul. Nu discut despre adulții care vor să facă din cei mici sportivi de performanță, poligloți de renume mondial, economiști de geniu, oameni de afaceri străluciți, strivindu-le personalitatea și punând asupra lor o presiune de nesuportat. Nici despre industria aparențelor plătite cu bani grei la așa zisele clase de succes din școlile care pretind că oferă cheia fericirii în viață. În fine, departe de mine să susțin vreodată că goana după note poate duce la ceva bun. Ba din contră.

Însă nu cred că sistemul actual al circumscripțiilor școlare, desenat în acest fel, aduce beneficii educației. După cum realitatea o dovedește, el poate fi ocolit de părinți și, ca orice sistem închis, încurajează eventualele acte de corupție. Totodată, descurajează competiția dintre școli, care se bazează pe faptul că, indiferent de metodele de predare și de rezultate, pot conta pe mare parte din elevii care le-au fost arondați. Și privează învățământul românesc de transparență, iar pe părinți de un drept fundamental, acela de a alege, la vedere, într-un domeniu de o importanță covârșitoare: educația copiilor lor.